Adancimea gandurilor

Este destul de ciudat ce se întâmplă. Șterg praful de peste cuvinte și trăiri de acum atât de mulți ani. Evenimente care mi-au rămas blocate în suflet, brodate în minte și așternute cu repezeală pe hârtii virtuale. Tastele multe dintre ele nici nu se mai văd. Au ajuns atât de bătătorite încât multe dintre ele și-au pierdut tot desenul literei de pe ele. Nu e asta nicio problemă în lume. Le scriu din suflet, nu trebuie să știu unde se află. Mă rog, spun eu suflet, dar de fapt, trebuie să recunosc că este întotdeauna o refulare a gândurilor și în special – a trăirilor

Sunt 10 ani, oficial, de când o mare parte din trăirile mele și gândurile mele cele mai intime sunt publice. O parte din minte este publică – pentru ca tu să o vezi.

Sunt mai mult de 10 ani de când am simțit nevoia să refulez tot ce e în mine. Am trecut prin foarte multe lucruri, o parte le-am spus aici, o parte ar trebui să fie spuse, o parte au fost uitate. Privind în urmă, nici nu mai știu exact despre cine povestesc în unele povești. Acum mai bine de 10 ani, nici nu luam în considerare faptul că acele tăiri ar putea să fie uitate. Le citesc și mă gândesc, ale cui sunt gândurile alea? Nu par ale mele.

Nu știu încă sub ce formă voi învia. M-am transformat. Lucrurile din jurul meu s-au transformat. Totul se schimbă cu o viteză destul de mare. Nu e neapărat schimbare, cât acceptarea multor lucruri care s-au întâmplat în viața mea. Unele pe care tu nu le știi.

Momentul când toată lumea din jur pare că se întoarce împotriva ta, iar fericirea nu o mai găsești nici în orgasme, căci ele au nevoie de o legătură mai lungă decât sticla de rom care zace goală pe masă. Carnalitatea oferă o plăcere atât de provizorie, e surprinzător cum ea dispare – plăcerea – când deschizi ochii. Mahmureala orgasmelor. Nici n-ai cum altfel să-i spui.

Nici nu știu de unde ieșea neapărat toată inspirația mea, habar nu am. Cred că adrenalina și dorința scoteau din mine toate lucrurile alea. Dar ele au dispărut în timp. Au dispărut când am simțit că nu mai au valoare cuvintele mele. Când străini care frunzăresc rândurile mele au intrat cu bocancii în viața mea și mi-au spus ce înseamnă de fapt cuvintele mele. Când tu – străine – ai venit să-mi spui mie ce am simțit și ce am trăit.

Inspirația a dispărut când m-am lovit de judecata oamenilor din jurul meu. Cine te crezi tu, cel pe care l-am primit in casa mea, să îmi reproșezi lucruri pe care le-am trăit în trecut? De ce îmi arunci nesiguranțele tale mie, să trăiesc eu cu ele? Cu ce ești tu mai superior decât mine? Eu nu ți-am pus trecutul la îndoială nici măcar un moment. Nu m-a interesat niciodată mai mult decât ai vrut să îmi spui. Fiecare dintre noi – ca individ – este diferit. Fiecare avem lucruri de care suntem mândri și lucruri pe care am vrea să le uităm, chiar dacă ne bântuie în fiecare noapte. Experiența mea nu este cu nimic mai prejos decât experiența ta, chiar dacă ai vrut să îmi demonstrezi că ești peste mine și că este. Să mă înjosești simțindu-te puternic. Ai reușit un pic, m-am simțit mică.

Inspirația a dispărut atunci când el nu a mai fost aici să mă susțină. Să mă încurajeze.

Mi-am dat seama cât de mult depind ca om, ca cineva să creadă în mine și să mă susțină.

Să încerci să cauți trecutul în oamenii din jurul tău este cea mai mare greșeală pe care poți să o faci. Rămâi agățat de un trecut și un vis în care erai fericit sub o formă în care nu vei mai fi vreodată. E imposibil.

Să privești în față și să vrei să te dezvolți, da. Aceea este o mișcare pe care o poți face. Este un lucru care te va ajuta.

Am privit înainte și am pus deoparte tot. Am notat toate ideile despre ce aș vrea să fac „într-o zi”. Atât de multe idei, atât de multe soluții. Chef nu a fost deloc, dar deloc. Lenea și procrastinarea s-au pus peste toate ideile. E doar un moment despre când vine, la propriu – inspirația.

Ai apărut tu în viața mea. Lucru pentru care sunt atât de recunoscătoare, încât nu știu dacă există cuvinte pentru tot ceea ce faci tu pentru mine, sau pentru ce însemni. E ceva diferit – recunosc – față de ce am trăit până acum. E incredibil cum avem atât de multe lucruri de descoperit împreună. Încă atât de multe lucruri.

Atunci când mă afund în brațele tale, sau când schimb idei despre tot ce înseamnă bucata asta virtuală din viața mea, mă umplu de căldură. Să am toată susținerea ta, să schimb ideile astea cu tine, este un lucru pentru care sunt foarte recunoscătoare.

Nu știu dacă o să îți arăt scrierile astea, zâmbesc la gândul că o să ți le trimit dimineața, după video urile cu pisici și plante. După cafeaua și ziua care pare infinit de lungă până ajungi tu acasă.

Am decis că pozele noastre, momentele noastre, vor rămâne ale noastre. Cel mai probabil nu voi publica nimic din ele. Pozele deja ajunse în era internetului și în gaura neagră a acestuia vor rămâne acolo. Să dăinuie și să vorbească despre vremurile alea. Acum apar alte vremuri, iar pozele de acum, vor reflecta realitatea noastră. Intimitatea noastră nu are nevoie de imagini care să bucure zeci de oameni prin goliciune. Cuvintele sunt cele pe care le-am folosit întotdeauna pentru a reflecta ceea ce simt și gândesc.

M-am schimbat în ceva. Am evoluat spre ceva e îmi place. M-am regăsit în mine și mă iubesc.