nu sunt Okay.

În fiecare seară mă mint că am să scriu ceva pentru tine. Că am să îți spun că îmi lipsești sau am să-ți povestesc cât îmi place să te simt. Apoi, ma iau cu cină, seriale, alte probleme existențiale, oameni pe rețele sociale, iar într-un final îmi dau seama că e târziu și ar trebui să… dorm.

Mai dau de veșnica întrebare: ești okay?

Mă uit în gol la ecran, apoi îmi dau seama că trebuie să răspund. Am de ales. Chiar am de ales. Dar m-am decis să aleg adevărul: nu sunt okay. Nu ai cu ce să mă ajuți, mulțumesc, chiar nu vreau să vorbesc despre asta.

Mi-am promis că n-am să-mi mai vărs frustrările aici. Încet, încep să mă țin de promisiune. Am idei notate, peste idei, dar cumva, zilele par prea mici, iar eu nu știu cum să-mi prioritizez timpul. Avantajul este, că aici, în afară de tine care-mi mai reproșezi că n-am mai scris de mult, nu mă presează nimeni. Dar tu, tu nu vrei neapărat să știi stările mele în care privesc pereții albi și tot ce vreau e ca lumea să se oprească în loc și să dorm până o să am eu chef să mă trezesc. Să vă trezesc.

Tu, vrei să mă simți. Să îmi simți plăcerea, orgasmele, urletele, unghiile. Vrei ceea ce vreau și eu, doar că pentru un moment, m-am pierdut de mine, vreau să mă regăsesc prin tine acum. Este rândul tău de a mă ajuta să mă  regăsesc. Este rândul tău acum, de a-mi atrage atenția că ești acolo, că mă citești, că vrei să-mi simți zâmbetul așa cum te-am obișnuit.

E drept, îmi lipsesc și Animalul și Platon, îmi lipsesc mulți. Nu știu mai imi spune uneori că-i e dor de mine, Începutul vrea iar să mă convingă să ne-o tragem. Am rămas blocată într-un trecut al orgasmelor și sexului perfect. Realitatea m-a lovit de curând în față. Nimeni nu este perfect.

Eu sunt nimeni, eu sunt perfectă, și nu am să las nicio perioadă proastă de-a mea să strice toată legătura noastră. Nu am să las nimic și pe nimeni să strice momentele noastre, orgasmele, plăcerile. Am ridicat fruntea, mi-am pus rujul pe buze și am privit înainte. Zâmbind la noi și la tot ce e între noi. Pentru că știu – mi-ai spus-o și tu – doar așa, minunile, fructele interzise, orgasmele, atingerile, șoaptele. Doar așa, ele își vor regăsi drumul spre perfecțiunea la care nu sper. Nu sper pentru că o cunosc. Știu unde este. O am. O să o mai am.

Perfecțiunea ești tu, suntem noi. Iar eu ți-am rămas datoare cu câteva povești, drăguțe, frustrante, amuzante, excitante. Maneliști zâmbitori, it-ști fără prea multă noimă, mașini scumpe în care vrem să ne-o tragem de parcă n-ar exista ieri dară-mi-te mâine.

Nu sunt okay, dar tu mă ajuți să revin pe linia noastră de plutire.