Sase!

29 februarie 2012, tot acest proiect se contura sub ceea ce este acum. Mai mult sau mai puțin. Nu m-am așteptat vreodată să ia o amploare atât de mare, să fie un număr așa de mare de oameni care mă susțin, care mă citesc. Am ajuns așadar iar la ziua în care vă mulțumesc pentru susținere.

Nu mai promit articole multe, nu mai promit texte mai dese, nu mai promit nimic. Adevărul este că totul depinde de inspirație, de muză. Lucrurile care se întâmplă în viața mea. Lucrurile pe care le pot ține sub control sau cele cu care încă mă războiesc.

Mi-am făcut o listă cu articole. Le-am scris, le-am publicat. Mi-am făcut un orar, m-am ținut de el, o vreme. Apoi inspirația mea a zburat într-o dimineață în momentul în care soarele a răsărit și mi-a orbit privirea. Iubesc răsăritul la fel de mult cum iubesc cafeaua aburindă, înghețata sau sexul care mă face să dorm. Iubesc multe lucruri, dar, într-un fel foarte ciudat, vă iubesc pe voi.

Voi, cei care comentați si îmi faceți zilele frumoase. Mesajele frumoase și chiar cele nesimțite, mă fac să zâmbesc.

Șase ani pe care i-am petrecut lângă voi, cine știe câți vor mai urma.

Inspirația mă surprinde în fiecare zi din locuri în care nu mă aștept. Poate îmi scrie el, sau poate zâmbetul lui mă va face să râd isteric născocind o idee în mintea mea. El, care se strecoară dimineața lângă mine în pat, el care îmi cere ajutorul de câte ori simte ca se înneacă și vrea iar să se regăsească în brațele mele. Chiar si EL care acum primește doar flori și lumânări pe-o stâncă rece, dar care m-a încurajat așa cum nimeni până atunci n-a mai făcut-o. Ei care și-au primit seria lungă de cuvinte și care bucură (unii fără să știe) o mulțime de priviri.

Fără voi, toți oamenii mișto care sunteți în jurul meu, proiectul acesta poate nu ar fi luat naștere. Îl mențineți viu, mă mențineți zâmbind într-un fel foarte pervers și amuzant.

Poate că nu am să am niciodată familia tradițională la care unii (sau alții) visează. Poate că visele mele sunt prea egoiste și de aceea se schimbă muzele. Poate că nimic din toate astea nu contează. Sigur nu contează. La final, la începutul fiecărui an în care fac inventarul pe promisiunile neținute cu un an în urmă, îmi dau seama că a fost totuși un an bun. A fost un an care a contat pentru mine. Sunt anii care ne deschid, sunt cuvintele care ne fac să ne dăm seama că nu suntem singurii. Comentariile care ne apreciază munca noastră. Mesajele curioase din spatele lucrurilor care se ascund în biți de mister.

Mulțumesc pentru toate urările venite pe toate canalele pe unde m-ațti găsit.

Mulțumesc că mă citiți și că nu renunțați la mine în momentele mele de confuzie.