Depresia minunii

Nu mai înțeleg nimic. Totul este mai mult decât confuz. Totul se transformă într-un decât, deși, doar, clișee promise, țigări fumate și cocktailuri care curg. Curg din mână, curg pe haine, curg pe noi, curg prin esofag, se îmbibă în ficat. Curg, acolo unde știu ele să curgă. Cocktailurile curg ca și cuvintele, toate, așteptând să fie chemate, dar nu sunt chemate niciodată. Nu cu adevărat.

Un cuba libre

Un whiskey cola

dă-mi o bere

nu se cere și nu se oferă. Este doar un contur al necesității de a te pierde într-o lume de care ești sigur că aparții.

Mă gândesc de multe ori la tot clișeul acesta, al nostru. Tot clișeul întâlnirii noastre. Mă întreb de multe ori cum ar fi fost dacă, am fi fost la locul potrivit unul pentru celălalt. Să putem să ne savurăm fără să avem vreo remușcare. Să ne savurăm așa cum te sorb eu din priviri.

Simți cum mă topesc la tine în brațe?

Cât timp oare o să mai ai efectul ăsta asupra mea?

Mă enervezi, mă frustrezi și mă deprimi până la lacrimi!

NU VREAU sa fac asta.

Nu vreau să transform într-o telenovelă viața perfectă pe care mi-o imaginez că o ai, doar pentru că eu am obsesia continuă de a te simți.

Totuși, vreau asta. Îmi doresc din tot sufletul să te simt acolo, să îmi plimb mâinile peste tine. Să nu mai îmi spui să mă opresc niciun moment. Să mă lași, să te las, să ne bucurăm unul de altul.

Ești, poate, momentul pe care nu știu dacă-l aștept sau nu.