Acel moment in care tot ce vreau este sa fiu egoista. Simt ca nu mai am putere si parca o mica depresie ma prinde din urma. Nu e greu sa fac totul dar parca e greu sa revin pe o linie de plutire. Stiu ca sunt atatia ochi pe mine incat ma simt incurajata si speriata in acelasi timp. Putea totul sa fie mult mai bine. Acest altar al sufletului meu inchinat tie cu toate gandurile care in mod normal nu le scoate nimeni din minte.
Imi vine sa urlu la tine, sa-ti spun ca nu sunt atat de proasta, sa te sun sa-ti amintesc de lucrurile pe care le-am uitat din greseala la tine, sa ma pisicesc si intr-un fel sa-mi cer scuze. Sa imi pun zambetul acela pe care-l placi atat de mult in aplicare si sa ma trantesc la tine-n brate. Sa te lasi sa faci totul. Sa ma saruti, sa ma fac isa rad, sa ma alinti – sa-mi dai atentia dupa care tanjesc. Acum !
Imi vine sa urlu la tine pentru ca nu ma lasi sa ma apropii, chiar daca amandoi am trecut prin asta o data, ne temem prea mult si ajungem sa vrem acelasi lucru. Suntem niste naivi si cautam cate ceva, dar ne avem unul in fata altuia atunci cand cautam raspunsuri. Refuzam sa credem in ele dar poate ca n-ar trebui sa ne mai incapatanam si pur si simplu sa vedem ce iese. Cat de nasol poate sa fie? Mai mult decat sa nu ne mai vorbim si sa stricam totul visand la cat de frumos ar fi putut sa fie nu se poate.
Imi vine sa urlu la tine pentru ca iar am sentimentul acela de deja-vu in care am impresia ca vrei sa ma tragi iar spre circuitul acela infinit pe care-l aveam de pseudo iubire si mult sex atunci cand eu eram mult prea naiva. Doare, doare de fiecare data cand zic “nu” chiar daca dupa atat timp nu ar mai trebui sa simt nimic. Oare sunt si eu om? Am sentimente? Trebuie sa cred in ele?
