Este mult prea devreme să comentez ceva, dar simt iar, inspirația cum mă ia în primire. E drept, poate să fie unul din momentele care mă înșeală, poate că mă agit un pic cam devreme, dar poate, că după atât timp în care am tânjit la tine fără să-mi dau seama cât de mult tânjesc la tine, am ajuns sa fac pace cu mine și să te accept. Să te accept ca fiind, cel care mă va topi și mă va inspira, chiar dacă, poate, nu aș fi făcut asta.
M-am hotărât să ies din zona mea de confort, iar tu nu faci asta. Mă readuci în zona mea de confort înțelegându-mă și făcându-mă să mă simt atât de relaxată. Realizez cât de mult exagerez, iar când văd cu câtă pasiune mă privești când povestesc anumite lucruri mă înmoi.
De fapt, simt cum îmi pierd vlaga în momentul în care te apropii de mine și mă privești în ochi. Mă pierd în privirea ta și vreau să rămân acolo. Să rămân prinsă în lumea pe care privirea ta o construiește în jurul meu, în jurul nostru.
Atingerile și sărutările tale, la fel de flămânde pe cât sunt de nesigure, toate astea mă fac să zâmbesc, să te doresc, să te simt, să te vreau. Să tânjesc după tine și nimic să nu mai conteze.
Mă iei de mână și îmi zâmbești. Am cumva siguranța că o să fii acolo. O să mă ții de mână și nu o să mă lași să deviez de la cursul lucrurilor. Ai ajuns să nu mă judeci și să mă înțelegi, lucru care-mi place la nebunie dintr-o mulțime de puncte de vedere. Mă lipesc de tine și nu-mi doresc să se întâmple altceva. Vreau doar, să stăm așa, la infinit. Să ne mângâiem, sărutăm, să simt dorința ta la fel de mare cum o simt pe a mea.
Poate e prea devreme să mă gândesc cum o să cad, dar, cumva, cred că o să fii acolo să mă prinzi atunci când am să o fac.
