Într-o zi, am avut eu revelația că dacă tu cumva râzi la nori, vine soarele. Nu știam că și veșnicul Creangă a avut aceeași revelație, dar a fost unul dintre acele gînduri. Mă refer strict la gândurile care mă fac să vreau să văd cât mai multă pozitivitate în jurul meu. Cumva, am devenit eu prea zen și sufoc lumea cu lucrurile astea. Pe tine, încerc să nu te sufoc cu toate prostiile mele. O fac pentru că știu că oricum n-ai avea răbdare, dar și pentru că, oricum, sunt destui săracii care de bine de rău, mă ascultă (sau se prefac), cu toate inepțiile mele. Uneori trebuie să mai țin inepțiile și pentru mine. Uneori, le țin doar pentru mine și zâmbesc tâmp, doar eu știind de ce.
Atunci când mă gândesc la tine, întotdeauna îmi place să cred că zâmbești la fel de larg ca soarele care-mi arde pielea. Privesc spre razele care încep să-mi înroșească pielea, așa cum o faci și tu de multe ori. Mai apoi îmi imaginez chipul tău luminându-se de un zâmbet. Zâmbetul acela pe care-l ai uneori când ne vedem. Când mă strângi tare în brațe iar apoi simt buzele tale cum îmi fac și mie zâmbetul să apară. Zâmbetul pe care-l simt când te acopăr de sărutări pe tot corpul, încercând să mă satur măcar puțin de tine. Vrând să te păstrez cât mai mult timp pe buzele mele. Vrând să te simt tot mai tare, să simt pielea ta, buzele tale, tot trupul tău acoperit de zâmbete și sărutări.
Când se apropie norii, parcă văd cum fața ta se schimonosește, supărată, obosită de toate lucrurile care se întâmplă. Atunci, îmi opresc impulsul de a-ți scrie pentru a vedea un zâmbet în norii negri care se contopesc peste tot cerul. Este naiv din partea mea să cred că stările tale de spirit ar putea să fie cumva motivul pentru care plouă sau e soare. Este chiar mai mult decât naiv, o idioțenie imensă, demnă de copil care nu mai știe să facă diferența între fericire și meteo (vorba melodiei cretine: O fi soare da nu-l văd eu).
Este pe de altă parte, jocul meu în mintea mea, jocul prin care, prefer ca soarele și buzele tale, să se plimbe și să-mi ardă pielea. Să mă alinte și să mă încălzească, fără ploi tomnatice care să mă facă să tremur. Tu știi prea bine să mă faci să tremur de fericire din fiecare parte a corpului meu. Să mă faci să aduc sarele de după nori, chiar și noaptea.
Îmi place să te știu zâmbind, pentru că este singurul fel în care-ți stă bine. Asta am observat prima dată, în seara în care, ți-ai pus berea lângă mine pe balustradă și mi-ai zâmbit. Plictiseală mare era atunci. Mă gândeam: ce om nebun, nu are el ceva mai bun de făcut, să mă lase și pe mine să fac pe interesanta singură?. Dar n-ai avut, lucru care mă bucură enorm de mult, pentru că a fost una din serile care m-a făcut să apreciez zâmbetele tale, dar și zâmbetele mele. Este în același timp și seara în care am plecat zâmbind tâmp gândindu-mă că poate ar fi trebuit să mai fi rămas. Dar ai tu grijă acum să-mi reproșezi, cu un zâmbet ștrengăreț că ar fi trebuit să nu plec atât de devreme, oricum tipul acela pe care-l văzusem eu își luase gândul de la mine de când ai venit tu (în caz că ar fi avut el vreunul).
Zâmbește, alungă norii, lasă soarele și zâmbetele tale să-mi ardă pielea și să mă facă să tremur.
Superb