Lipsa ta îmi lasă un gol al inspirației. Un gol în minte, în ceea ce aș putea să numesc suflet. Mă uit la ecran, la cuvintele care se înșiră și mă gândesc să te privesc în ochi. În ochii tăi senini în care încerc să oglindesc un zâmbet. Sunt goi de orice urme de om care mai vrea să aibă puterea de a zâmbi din suflet. Tânjesc după trăirile și poftele pe care mi le dai, dar nu te ajută cu nimic asta. Tânjesc după atenția ta, aș cerși-o dar nu vreau să fie prea mult. Mă mulțumesc să tac și să creez în minte, scenarii care nu se întâmplă de nicio culoare. Recreez momente și să îmi imaginez că totul va lua altă formă. Tot ce este în jurul nostru este o poveste, diferența este dacă cineva o va spune mai departe sau nu.
Stând serile lângă tine în pat, îmbrățisându-te și lipindu-mi buzele de gâtul tău, de brațele tale, visam la toate cuvintele astea care ajung să se scrie. Mă doare mâna, sincer. Mă doare fizic. Mâna, sulfetul, ochii împăienjeniți de oboseală, sunt epuizată doar din schițele imaginare ale lucrurilor pe care vreau să le fac. Ale cuvintelor și formelor pe care vreau să le scriu. Să fac totul să pară ceva frumos. Conturez o poveste și nu o melodramă metaforică a confuziei mele creată de alcool, droguri, orgasme și sex nebun, este o taină pe care nu cred că am să mi-o deslușesc. Asta nu mă face să mă opresc din a visa cu ochii deschiși.
Visele sunt probabil singurul lucru acre mi-a rămas. Visele și scrisul. De fapt, ambele merg mână în mână, pentru că uneori, visele devin realitate, iar scrisul le confirmă prin fiecare cuvânt care apare pe ecran.
Mi-am început un jurnal. Știai? Un jurnal al meu, în care îmi pun temerile.
Surprinzător este că nu sunt un super erou al orgasmelor așa cum mă imaginezi tu în momentul în care explodez de plăcere în brațele tale. Explozia aia este un lucru făcut de amândoi. Este un moment pe care ni-l dorim amândoi atât de mult. Nu mai am nici sinonime la cuvintele pe care le caut atunci când este vorba despre lucrurile pe care noi doi le creem în fiecare moment.
Dar apoi, stând așa și privind tavanul în întuneric, apar nesiguranțele și coșmarurile pe care știu foarte bine să le alimentez și cu ochii deschiși. Uneori nu este nevoie să dorm ca să îmi alimentez toate gândurile negre.
Te strâng în brațe ca să îmi dau seama că realitatea este mai frumoasă decât monștri care mai apar uneori în capul meu.
