Nu mai știu ce-mi doresc când mă pierd lângă tine, dar îmi place să mă regăsesc și să mă reconstruiesc între orgasmele pe care mi le oferi și momentele pe care le construiești. Mă pierd, pierd tot ce cunosc despre mine atunci când ajung la tine în brațe și buzele tale construiesc un val al preludiului și al plăcerii. Mă construiesc de la zero lângă tine. De fapt, îmi reconstruiesc zidurile acelea pe care, prostește și din orgoliu le mai urc în jurul meu. Nu cred că am neapărat pretenția ca cineva să le dărâme, dar îmi place să le știu acolo, în jurul meu când am nevoie.
În jurul meu te am, încolăcit și lipit de mine. Asta doar în momentele în care nu mă încolăcesc eu în jurul tău. Aș sta așa la infinit, cu orele, lipită de tine, sărutându-te, mângâindu-te.
Ți-am tot mărturisit ce sentimente și trăiri îmi trezești atunci când sunt lângă tine. Nu știu dacă te flatează sau dacă ai impresia, până și pentru un moment că eu aș simți nevoia să te impresionez de vreun fel. Nu. Nu îmi doresc să te impresionez. Atunci când vine vorba de tine, îmi doresc o mulțime de lucruri, dar a te impresiona nu este unul dintre ele.
Îmi doresc să te fac să gemi de plăcere fără să te oprești, cu orele. Să te tachinez până la epuizare. Să ceri o pauză pentru că ai nevoie să îți aduni energie pentru a continua. Să nu vrei să mă opresc, să nu vrei să te oprești, să continuăm orice facem. Să continuăm să ne simțim bine împreună, până când plictiseala te lovește pe tine și inspirația mă lasă pe mine. Nu știu cât de repede te plictisești tu, dar pentru mine ești o inspirație continuă.
Atunci când mă pierd lângă tine nu mai îmi doresc nimic. Mă simt liniștită. Totul pare că dispare și cea mai mare problemă a mea este că nu pot rămâne lângă tine atât cât simt că îmi doresc. Nu cred, simt, simt în trăirile mele și în privirea ta, că te împiedici undeva. Nu pot rămâne lângă tine atât cât îmi doresc pentru că dimineața vine, iar ochii împăienjeniți ne trezesc la realitate.
Mă pierd lângă tine cu toată ființa mea. Mă pierd în orgasmele pe care mi le dau mâinile tale atunci când mă mângâie pofticios. Când le simt pe spatele meu, în părul meu, pierzându-se în umezeala dintre picioarele mele dar și când intri pofticios în mine. Dispar de pe fața pământului într-un neant care este oarecum găsibil. Ești ca un vârtej care mă absoarbe de tot, lăsând din mine doar o umbră fizică, o umbră care tânjeste să dispară prin sărutări și orgasme, prin atenție.
Mă pierd cu gândul la tine de atâtea ori încât uneori îmi vine să-mi dau palme ca să-mi revin. Să nu mai scriu atâtea cuvinte despre tine. Dar nu vreau să mă opresc, mă pierd în toate cuvintele, tânjesc atât de mult după momentele noastre încât le reconstruiesc la infinit în sute de cuvinte dorind să te simt mai aproape. Astfel mă pierd și când nu ești lângă mine.
Mă topesc la fiecare semn.
Mă ud la fiecare atingere.
Dispar.
Mă evapor.
Revin la realitate, văd soarele, frigul dimineții, cafeaua amară, țigara care-mi umple plămânii de nicotină, telefonul care sună pentru o trezire la realitate mai bruscă.
Mă pierd și mi-ar plăcea să mă regăsești.
