Privirea unui singur spectator indreptata asupra unei fiinte e suficienta pentru a produce teatru. A vedea. [ P. Brook , Spatiu gol]
Patru pereti negrii si un reflector. Nu avem nevoie de public, este destul sa fim doar noi. Noi suntem singurii de care este nevoie pentru acest spectacol. Suntem unul publicul celuilalt.
De ce sa avem nevoie de altcineva care sa ne priveasca daca ne putem multumi doar cu reflexia pe care o avem unul in ochi celuilalt. Ne privim si parca nu indraznim sa facem nimic. Ne purtam de parca repetam la un spectacol care nu iese, de parca este un public curios in spatele nostru nerabdator sa vina conflictul. Eu trebuie sa zbier si sa te lovesc pentru amuzamentul lor oare? Trebuie sa fac ceva? Nu vreau sa fac nimic. Nu vreau nici macar sa stam in picioare goi si sa ne privim. Vreau sa fim imbracati. Vreau ca publicul (adica noi) sa ne dezbrace din priviri. Eu sa te dezbrac pe tine din priviri, iar tu sa ma dezbraci pe mine din priviri. E ciudat sa fi actor si public in propriul tau spectacol, il construiesti si il privesti. Privesti ceea ce construiesti in reflexia din ochi. Ochii aceia mari in care se asunde adevarul, se ascunde agitarea si nerabdarea.
Hormonii sunt nimic, chiar nimic. Cred ca adevaratul spectacol se da in interiorul nostru, cand incercam sa ne stapanim sa nu sarim unul pe altu. Trebuie sa invatam sa ne controlam reactiile, sa invatam sa ne controlam cand suntem unul in fata celuilalt pentru ca altfel o sa fim doar doi oameni nesatuli.
Incerc uneori sa ma satur de tine. In spectacolul asta care e finalul? Ne vom lupta in lumina propriulu nostru sine, intre patru pereti pe care nu-i vedem, avem deasupra o singura lumina care ne ghideaza, dar nu stim catre ce. Putem foarte bine sa cautam in intunericul celor patru pereti o usa de iesire sau pur si simplu sa profitam de lumina pe care o avem si sa ne dezmierdam reciproc. Lumina aia nu va tine o eternitate, iar cand se va lasa intunericul peste trupurile noastre flamande – atunci va incepe adevaratul spectacol. Atunci singurul public va disparea, vom fi martorii propriei atingeri, reflexia va disparea. Va fi ca atunci cand cade cortina doar ca pentru noi va fi noul inceput. Atunci putem sa scoatem din noi totul. Putem sa scoatem din noi ceea ce probabil nu am vrea sa scoatem daca e lumina. Poate asta este motivul pentru care oamenilor le placea sa faca dragoste pe intuneric, stiau ca pot face ce vor, e intuneric. Poate de aceea exista legende cu monstrii in intuneric. Poate in fecare eu exista un mostru care iese doar la lumina intunericului. Cliseic nu-i asa?
Patru pereti negrii. Un reflector. Doi oameni nesatuli. Sa inceapa spectacolul. Inchideti ochii si imaginati-va ceea ce imaginatia nu va da voie. Inchide ochii si spune-mi ce vezi?
