Totul este atat de intens incat toata experienta capata un alt sens. Buzele noastre incep sa se atinga din alte motive si raman in starea de contemplare prea mult timp. Pe piele amintirea, amprenta acelui sentiment de care nu suntem convinsi, pe care probabil nu-l meritam dar care naste toate acele dileme pe care poate doar prea putine lucruri le vor rezolva.
Sarutul si toti fiorii care ne contureaza pe amandoi cu fiecare minut care trece, fiecare secunda care se loveste de pasiunea si daruinta pe care noi o avem cu fiecare gest si atingere. Facem timpul invidios deoarece el nu reuseste sa se opreasca. E fluent si nu se poate opri ca sa se savureze (timpul, pe sine). Reusim sa-l oprim si sa savuram totul chiar daca el doar fuge in jurul nostru. Auzim parerea de rau care arata ca si el s-ar opri daca ar putea.
Intenistatea iti face ca fiecare organ si centimetru din tine sa fie gelos pentru ca nu are parte de acelasi tratament. Eu stiu ca la momentul potrivit fiecare isi va avea sarutul meritat. Toate mangaierile si sfaramatul buzelor pe piele ar trebui sa rupa cu mult mai mult decat realitatea sau chiar timpul.
Momentul in care trebuie sa separi sarutul este acela care te rupe de la realitate. TE rupe de la momentul in care toata tensiunea era intre doua perechi de buze care se lipeau aducand in tot corpul o stare de spirit pe care majotiratea oamenilor o neaga. O stare de spirit de care ne este frica : relaxarea.
Cum pasiunea si relaxarea pot sta doar intr-un sarut este irelevant, ceea ce este important este cum toata fiinta raspunde la o atingere a buzelor. Cum un freamat isi cauta locul de poposinta si nu pare sa-l gaseasca. Gesturi care nu isi au sensul decat intr-un anumit moment, toate astea care nu fac decat sa concretizeze.
Cum se poate ca intr-o mare de cuvine confuze sa se regaseasca pasiune si calm. Sa se regaseasca un termen atat de puternic incat sa nu poti face fata fizic lui.
Un sarut si o mangaiere care aduc in secunda aia timpul si-l opresc in loc. Toata fiinta raspunde acestui urlet de dorinta si tinde sa explodeze. Orgasmul sarutului este poate pasiuna din buze care-ti aminteste cat de important este preludiul (un sune) si cat de mult conteaza tandretea. Tanjim dupa atingere, atat de mult incat atunci cand ea atinge apogeul (cliseic) simtim (toti) ceva mai puternic decat noi. Ceva puternic pe care nu suntem instare sa-l creem sau sa-l purtam singuri ; de aici necesitatea a doua persoane. Puterea afectiunii nu este ceva de ce poate dispune o singura persoana, de aceea importanta ei este neglijata. Momentul in care cu parere de rau constatam ca suntem umani si avem nevoie de afectiune este unic si in general reuseste a fi conturat intr-un sarut patimas care-ti aduce aminte de primul (orice). Acelasi sentiment de umanitate, veselie si liniste (sufleteasca) se regaseste intr-un sarut perfect.
Regasirea acestei perfectiuni in alte momente sau persoane, realizezi ca este imposibila. Nu trebuie sa trag eu alarma la preludiu. Nu am descoperit eu gaura de la covrig dar am gasit un sarut atat de intens incat ar provoca un orgasm cu usurinta. Un sarut atat de puternic incat imi arata inutilitatea oricarei alte actiuni si devin nervoasa pe timp pentru ca refuza sa stea pe loc atunci cand eu vreau ca tot corpul meu sa fremete doar din cauza unui sarut.
Privirea si orice gand ar putea sa faca din acest moment unul muai putin incitant. Nu sunt motivve suficient de puternice pentru ca imbinarea acestor buze sa nu starneasca in corpul meu ceea ce starneste doar gandul la ele. Fierbanteala fiecarui por si daruirea lor ca pe un premiu sunt doar amanunte plictisitoare si lucruri care dezbatute sau povestite capata o carnalitate dizgratioasa. Carnalitatea ce e drept strica (in general) orice esenta a visului si orice “trip” pare mic fiind comparat cu puterea acestor buze lipite care se doresc intr-un fel animalic, care se musca, se sorb si se rasplates prin orgasme care pot fi date greu (doarte) de la nivelul unui sarut fara esenta acelei tensiuni sexuale care cere sa fie stinsa.
