Revenire, Reverie

atinge-mă

Am lipsit dar am și revenit. Am promis de atât de multe ori revenirea mea, încât nici eu nu mă mai cred. Uneori nici nu îți dai seama cum dispar zilele și când apar altele. Trec ore, săptămâni, luni. Acum petreci de revelion, apoi vopsești niște ouă, mergi la două festivaluri mai cochete, hopa a venit toamna, uite e Crăciunul.

A trecut cu siguranță prea mult timp de când nu am scris. A trecut îndeajuns de mult timp încât tastatura mea să se umple de praf. Metaforic, dar dureros. Lipsa inspirației m-a făcut să îmi doresc să mă ascund într-o văgăună, oricât de mică, astfel încât să nu mai fie nevoie să dau ochi cu realitatea.

Inspirația mea este singurul lucru care mai menține acest proiect în viață. Poate că sunt un artist aproape desăvârșit, acesta să fie motivul pentru care inspirația și nu imaginația, este ceea ce contează. Atunci când imaginația ta nu funcționează neapărat cum trebuie, iar inspirația, dată de lucruri foarte haotice, este cea care o pornește sub o formă sau alta. Atunci lucrurile iau forme pe care nu credeai să le simți, timpul se oprește în loc. Astfel s-a oprit și acest proiect.

28 februarie 2019, acest proiect a împlinit frumoasa vârstă de 7 anișori. Teoretic, ar trebui dat la școală.

A fost o zi grea pentru mine, deoarece m-am gândit toată ziua ce urmează.

Să scriu, să nu mai scriu.

Să continui, să mă opresc.

Să închid totul și să-mi văd de viața mea.

Să sper că va primi forma la care nici măcar nu am apucat să visez.

Să continui să scriu, să nu mă opresc.

Să iau praful de pe ciornele care așteaptă să vadă lumina internetului.

Să mă extind.

Să mă opresc.

Peretele alb din fața mea nu avea niciun răspuns.

Intram pe blog și mă uitam la tot. Am verificat fiecare platformă în parte. Unii dintre voi nu ați renunțat nicio secundă în a mă căuta. În a mă încuraja să continui ceea ce am început în urmă cu mult timp.

Acum foarte mulți ani, mai mulți de 7, când m-am hotărât să fac acest proiect, nu am crezut nicio secundă că va lua această amploare. Nu credeam că vor fi oameni care mă vor citi și care mă vor căuta. Oameni care se vor bucura de aventurile mele, de cuvintele mele, care vor citi metaforele. Unii dintre voi își doresc să mă cunoască, alții au reușit prin alte medii, iar apoi s-au bucurat că au descoperit omul din spatele scrisului.

Nu sunt cu nimic mai deosebită față de orice om normal pe care îl vezi pe stradă. Să știi asta. Tu cel care mă citești. Aici, prin toate aceste rânduri și acești biți, devin un rezultat al imaginației tale combinată cu inspirația mea. Pot să fiu mai mult decât am fost în unele momente, iar tu mă poți contura așa cum îți dorește imaginația ta. Nu încerca să descoperi mai mult, pentru că posibilitatea de a fi dezamăgit este mare.

Personal, eu evit foarte mult să-mi întâlnesc idolii. Oamenii pe care îi admir pentru cum produc și se exprimă prin artă. Fac asta pentru că îmi doresc ca în imaginația mea să rămână așa cum i-am făcut eu. Pe un piedestal sus. Dacă mă urci acolo, nu încerca să forțezi existența rândurilor mele, deoarece te vei lovi de un zid care nu va vrea să fie dărâmat. Respectă decizia mea de a rămâne într-un semi-anonimat.

Consider că dau destul din mine, din ființa mea într-o mână de biți în fiecare moment. Îmi expun trăirile, frustrările, dorințele într-o grămadă de metode și pe o multitudine de rețele. Fiecare dintre ele are conținutul și comunitatea ei. Nu mă axez diferit, ci doar spun lucrurile așa cum le văd eu. Nu cred că sunt vreo zeiță a cuvintelor și în continuare încă nu m-am hotărât care este modul în care acest proiect al aventurilor de sub fustă se va schimba în anii care vor urma.

Am spus anii, deoarece m-am hotărât să îi mai dau o șansă. Încă una. Proiectul acesta este ca o relație care mă face să zâmbesc de fiecare dată, iar uneori mă umple de frustări și nervi. Acela este momentul în care îmi iau lucrurile și plec. Dispar pentru o vreme, mai apoi descopăr că mă simt dezgolită și seacă. Îmi doresc să mă exprim în scris iar și iar, umplu pagini de jurnale și parcă nu este destul.

Frustrările mele întotdeauna vor veni din lipsa oamenilor de a interacționa cu mine în locul în care pun conținut. Accept și înteleg alegerea de a rămâne anonimi. Ce nu înțeleg este cum putem avea zeci de conturi false de facebook, dar ne este frică să comentăm sub acelasi anonimat pe un blog. Comentăm toate idioțeniile pământului pe zeci de site-uri dubioase, dar scriem în privat oamenilor pe care îi admirăm. Este o frustrare continuă acest lucru, o frustrare cu care mă obișnuiesc. O accept și o resping în același timp.

Văd reacțiile oamenilor prin mesajele private. Mi-ar plăcea ca tu, cel care mă citește să fii puțin mai curajos și să arăți ce gândești. O să descoperi că nu ești singurul care gândește așa de cele mai multe ori. Acesta este motivul pentru care îmi doresc atât de mult ca oamenii să aibă curaj.

Mi-am dorit și ca acest proiect să devină măricel, acesta este un vis care s-a împlinit în mare parte. Poate, dacă îmi doresc destul de mult și nu mai dezamăgesc lumea cu lipse lungi fără motiv, mi se va îndeplini și acesta.

Între timp, revenirea mea vine cumva în forță, pe multe platforme cu conținut nou. Inclusiv aici. Personaje noi, dar și vechi vor apărea prin povești. Personajele vechi au textele lor cu care eu sunt datoare moral. Vreau să mă detașez cât mai mult de trecut, iar dacă nu îl las în amintirea biților, acest lucru va fi mult mai greu pentru mine.

Răspunsul meu pe rețelele pe care mă veți bântui va fi mai rar decât până acum. Îmi voi ocupa o mare parte din timp în a crea conținut pentru voi, nu în a vă răspunde. Asta pentru că doresc să vă împing să începeți discuțiile aici, fiind astfel singurul loc unde voi răspunde prompt.