Rândurile pe ecran nu se opresc să apară. Tastele se simt obosite, dar nu mai obosite decât degetele mele. Mă dor mâinile, spatele și gâtul. Nu cred că există un masaj în lumea asta care să facă să dispară cârceii. Mă încurajez la gândul că mă voi întinde pe jos, privind tavanul în întuneric și mă voi relaxa – chiar și pentru cinci minute.
Am ales asta pentru mine. Gândurile mele sunt prea multe pentru câte reușesc să exprim. Orele sunt prea puține pentru ce îmi doresc să fac. Proiectele sunt într-un teanc pe masă și vin luate la mână, unul după altul. Cuvinte, cuvinte, mai multe cuvinte.
Apoi vin mesajele, vine realitatea dură și frumoasă, pentru că fiecare are altă realitate. Vin săruturile tale care îmi fac corpul să vibreze, vin mângâierile tale care îmi fac degetele să se relaxeze. Mintea mi se oprește – ca de fiecare dată. Cuvintele tac.
Cuvintele știu când să iasă la suprafață. Stau și așteaptă, cuminți, să le lași un răgaz să se întâlnească cu tastatura, să dea forme frumoase tuturor gândurilor. Încep să cred că eu gândesc în texte care așteaptă să fie publicate. Fiecare moment, fiecare idee, se transformă în zeci de cuvinte, sute, care așteaptă să fie sorbite de privirile altora.
Fiecare rând are spectatorul lui, care transformă cuvintele în realitatea sa. Realitățile noastre diferă atât de mult și se aseamănă la fel de mult. Poate acesta este motivul pentru care ne face atâta plăcere să ne pierdem între cuvinte.
Dar tu? Între câte cuvinte alegi să te pierzi în fiecare moment?
