El Muz

Condeiul este cel mai important

Chiar daca era in care folosim condeie (sau chiar stilouri) s-a incheiat cu mult timp in urma, unii dintre noi inca mai prefera sa scrie cu asa ceva prin agende sau caiete, intr-un final ele ajung sa fie transcrie pe o tastatura, transformate in sistem binar. Incep sa se plimbe prin toata lumea, de pe un server pe altul. De la un monitor la altul.

Asa suntem si noi. Ne plimbam de la unul la altul. Mai mult eu la tine decat invers, dar uneori se intampla lucruri neintamplate. Am venit iar la tine ca sa-ti spun: mi-ai furat ideile, nu ma mai regasesc in mine. Pixul nu-mi mai functioneaza. Poate ai tu unul care sa functioneze. Poate mai ai pe undeva atingerile alea care ma fac sa imi doresc lucruri pe care uneori doar mi le imaginam, vise care nu credeam sa mai aiba materializare. Atingerile alea care ma fac sa vreau sa nu ma opresc din scris, nu conteaza daca scriu pe mine, pe tine, pe telefon sau oriunde altundeva. Am momente in care parca te-as opri doar ca sa scriu, ca sa scriu tot ce mi-a trecut prin minte, toata invalmaseala aia de cuvinte care par sa aiba sens, dar sigur atunci nu au sens. Nu te voi opri, nu te voi opri mai mult de a nota un colt de idee, nu te voi opri din procesul tau creativ care duce la procesul meu creativ pentru ca ar fi o prostie mult prea mare din partea mea.

fund03- 2

Dar tu, pui varful limbii pe mine. Pui varful limbii pe gatul meu si cobori in jos, cobori in jos spre umeri, spre sani, spre abdomen. Te lupti cu mine care parca te-ar opri, dar parca te-ar lasa. Te lupti acel razboi de lasa-ma sa te ating. Acel razboi care tine loc de multe, dar cumva, intr-o zi, el va trebui sa inceteze. Limba ta, de care esti totusi atat de mandru, limba ta care face minunile acelea. Limbile noastre care impreuna creeaza o lume atat de perfecta, atat de excitanta, atat de placuta.

Cumva, mi-am amintit de momentele alea, cand mic copil doream sa colorez cu carioci. Chestiile alea chinezesti la care uitam intotdeauna sa le pun capacul. Chestiile alea care nu scriau niciodata cand aveai nevoie de ele, la care le distrugeam de cele mai multe ori varful, iar in restul cazurilor imi aminteam de ele cand erau prea uscate pentru a mai putea fi folosite. Mi-am amintit de momentele in care credeam din suflet ca daca pui varful lor pe varful limbii si le umezesti, ele or sa mai tina o vreme. Imi coloram limba de cele mai multe ori, iar ele mai scriau exact jumatate de linie. Era perfect pentru un copil inocent.

Am crescut. Nu ma mai joc cu astfel de lucruri. Acum maxim folosesc pixuri colorate. Condeiul meu esti tu. Condeiul meu este limba ta, in momentul in care se intalneste cu a mea. Varful limbii care umezeste orice, varful care face lucrurile sa ia amploare destul de mare, mai mult decat jumatate de linie. Este perfect. Este ceea ce-mi doream. Este ceea ce ma face sa nu ma mai opresc. Este!

Dar ai si tu acel ceva, care umezit cu varful limbii devine ceva fascinant. Te am sub mine, in putinele momente in care reusesti sa ma ai deasupra ta. Ma ai sub mine iar limba mea incearca sa nu se sature de tine. Incearca sa scoata toata inspiratia dintre noi doi la iveala. Se hraneste la infinit cu reactiile tale, cu gemetele si cu arcuirile. Te vad ca iti place iar asta este tot ceea ce mi-as putea dori. Stiu exact de ce iti place sa ma vezi la fel. Diferenta este ca tu nu te opresti, iar eu sunt flamanda de tine. Ma opresc atunci cand simt ca ajung pe un teren mult prea fierbine pentru ca vreau mai mult. Te vreau mai mult! Nu vreau sa ma risc (cu toate ca mi-ar placea) sa te aduc in culmile placerii, sa te simt tremurand din fiecare centimetru sub mine, sa te simt cum ma strangi de placere si nu vrei sa-mi mai dai drumul. Nici eu nu vreau sa-ti mai dau drumul. Vreau sa ramanem acolo. Vreau sa te am in culmile placerii sub varful limbii mele, pentru ca eu vreau sa vad cum se comporta condeiul tau atunci cand il ating usor, cu varful limbii sa vad daca pot sa-l fac sa mai scrie putin.

El va mai scrie, cu siguranta, multe randuri pentru ca are umezeala necesara pentru a-l mentine apt pentru a scrie. Apt nu este cuvantul potrivit, dar cerneala noastra ramane in urma prin dare de transpiratie, prin motaiala de dupa, prin cuvintele pe care nu suntem instare sa le rostim pe moment. Ramane in urma pentru ca mai apoi sa renasca. Un condei adevarat va scrie intotdeauna, daca are cerneala necesara pentru asta. Eu cred ca al tau o are, ca eu o am. Lasand egoismul deoparte : cred ca o avem !

Comenteaza fara Facebook

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: