Animalul

Cateodata ma apuca un moment de panica. Apoi ma linistesc. Apoi imi dau seama ca nu mai reusesc sa ma mai gandesc la nimic. Ma calmez si incep sa tremur. Tremur din tot corpul. Inchid geamul si dau vina pe vreme. In casa sunt 24 de grade iar eu tremur. Am baut o cafea mica si nici n-am putere sa fac mare lucru. Nu stiu cat am fumat pentru ca scrumiera e tot timpul plina. Mi-e frica.

Mi-e frica de momentul acela, mi-e frica sa nu intru iar intr-o pauza – fara motiv – inspirationala. Sa nu raman blocata in cateva amintiri.

Mi-e frica de faptul ca nu ma vei mai citi: vreodata.

Mi-e frica de gandul ca nu ma vei mai inspira: niciodata.

Mi-e frica de inspiratia ca nu va mai putea cineva sa faca asta: candva.

Mi-e frica de cel care o sa vina, cu o caldura mai mare decat a ta. Ma va imbratisa si imi va aduce zambetul ala tamp si cretin pe chip cand il vad. Nu mai vreau asta. Ti-am spus doar ca nu-mi place sa fiu fericita, dar nefericirea nu-mi aduce creativitate sau inspiratie.

Mi-e frica de ideea ca o sa ma intorc la el, iar totul va capata o monotonie fara margini.

Mi-e frica de tot ce o sa se intample atunci. Momentul de panica ma acopera si ma face sa ma gandesc ca poate este o idee buna sa-mi pun repede, in scris, toate ideile. Sa scriu mult, pana nu imi dispar cuvintele din minte si o sa imi fie acoperita inspiratia doar cu ganduri prea indepartate.

Stiu. O sa fie bine, o sa treaca si o sa fie ceva ce o sa ma ravaseasca mai tare decat ce ai facut tu. Stii ce? Mi-e frica si de acel ceva.

M-am hotarat ca o sa-mi canalizez toata inspiratia aici, in toata perioada aia si in ce va urma atunci. Am sa continui sa refuz sa ma gandesc la ce o sa se intample, iar principalul lucru care trebuie sa se intample este sa nu uit sa scriu. Sa nu uit asta niciun moment. Sa profit din plin de tine si de cafeaua pe care o bem impreuna zambind. Eu citind cu picioarele la tine-n brate, tu butonand telefonul. Diminetile noastre perfecte impreuna.