Am constatat acum multe zile ca eu gandesc prea mult. Am recunoscut cu multa vreme in urma ca sunt naivitatea intruchipata deoarece ma arunc cu capul inainte in orice. Vad totul ca pe o provocare iar asta nu este neaparat un lucru bun, mai ales cand vine vorba de tine. Da. De tine. Incapatanarea perfecta si dovada gandirii negative dupa care ne putem demoraliza cel mai usor. Frustrarea aparuta recent in viata mea. Da. Frustrare. Ma frustreaza incapatanarea ta de a-ti face ordine in viata, ma frustreaza elanul cu care te arunci in acelasi trecut ca intr-o mare de orgasme, forta cu care ramai – constient – si te complaci in acelasi cacat iar si iar. Un cerc in care te invarti. Te lovesti din perete in perete. Un perete arcuit care te arunca in altul. Vezi iesirea dar nu o vrei. Preferi sa te arunci iar si iar in acelasi infinit trist care iti mananca viata.
Nu se intampla nimic.
Unde iti este fericirea?
Unde iti este zambetul ala pe care-l vedeam cand te tineam in brate si nu vroiai sa-mi dai drumul sa plec? De parca as fi ajuns prea departe fara sa te sun. De parca nu m-as fi intors inapoi.
Unde iti este zambetul ala pe care-l ai cand ma iei de mana, cand ma saruti, cand ma privesti in ochi si mi-ai spune boacana aia pe care ai facut-o dar stii ca o sa-mi vina sa te ucid. Iar eu rad, te privesc si iti soptesc ca te iert. Iar. Te iert. Pentru a mia oara. Te iert. Respir adanc si zambesc. Te iert.
Ti-ai lasat visele in frustrarile ei, in dorinta ei de a se razbuna. O inteleg. O inteleg perfect. In locul ei as profita de tot atasamentul pe care-l (mai) ai fata de mine si m-as asigura in fiecare moment ca iti distrug viata, psihicul si orice sansa de a fi fericit vreodata in viata asta. Te-as ingropa doar pentru ca am indraznit sa te iubesc mai mult decat toate greselile betiei si posesivitatile tale. Razbunarea unei femei dupa o relatie lunga doare mai rau decat nebagarea in seama. Doare mai rau decat orice. Mai ingrozitor este ca ea ne vindeca pe noi. Ne arata in fiecare moment de ce nu va vrem si ne asiguram in fiecare moment ca nu o sa mai fiti la fel vreodata.
Noi oamenii suntem distrusi din fire. Toti. Tindem sa ne regasim in sex si alcool pentru a ingropa in ele sentimente, pentru a ne ingropa ultima bucata de umanitate. Mi-ar placea sa-ti ingropi nemultumirile in bratele mele, mi-ar placea sa nu te mai inchizi in tine doar de dragul de a umple un pahar, uimeste-ti ficatul si refuleaza-ti frustrarile si nemultumirile plangandu-mi-te mie. In fiecare moment in care nu o faci, imi creezi frustrari si nervi, astea nu vor ajunge refulate in bloguri si eu nu o sa mai am chef sa scriu. Daca eu nu scriu ma frustrez mai tare. Langa tine e un cerc vicios pe care vreau sa-l sparg, pentru ca stiu bine ca nimic nu e mai usor de facut decat a rezolva totul cu o doza de afectiune care ne inspira si ne schimba viata util amandurora.
Altfel… altfel o sa ramai vina din gandurile mele pentru ca am sa ma simt vinovata cat timp o sa imi rascolesti gandurile.
Oamenii care gandesc, sunt nefericiti. Poate tocmai din cauza ca ei observa si se gandesc la fiecare intamplare, amanunt, eveniment. Am observat ca cei care nu gandesc prea mult, sunt mult mai fericiti, desi fericirea lor nu e palpabila. Totusi, ei negandind, nu au atata stres, iau viata asa cum e, fara sa-si puna intrebari care sa-i macine. Chiar si intr-un context sexual, unii sunt fericiti ca au unde sa dea la buci, iar ele sa primeasca, fara sa le mai treaca prin cap cum ar fi.. altfel decat normal š Odata, stand de vorba cu un amic despre targeturile din vanzari si concurenta de pe piata, ne uitam la bunica acestuia. N-avea nici o grija, isi sapa pamantul ei, se bucura ca ceapa si rosiile au crescut atat de mari, si traia in lumea ei. Noi, oameni cititi, culti si educati, gandeam despre cum sa facem targetul in vanzari, cum sa acoperim cota parte din piata, etc. Nasol cu gandurile astea, vina gandurilor noastre..