Momente si schite

Imi reprosezi de cele mai multe ori ca nu cer. Mai mult, ca nu fac ce vreau. Spune-mi tu dragul meu, care este rostul de a cere ceva de la tine? Am cerut intotdeauna lucruri, dar nu de multe ori am reusit sa primesc ceea ce doream. Poate ca cer prea mult, sau poate ca este greseala mea ca nu stiu sa exprim ce cer.

Nu vreau sa interpretezi gresit toate cerintele si doleantele mele. Nu imi doresc acest lucru chiar deloc. Imi plac limitele noastre acolo unde sunt, uneori vagi iar alteori evidente. Limitele am observat ca sunt dupa bunul tau plac. Daca astazi ai chef sa spui o gramada de lucruri si sa le faci, eu trebuie doar sa profit de asta. Daca tu nu ai chef de nimic si esti ciufut,  este momentul sa accept, sa incerc sa te inveselesc si sa nu o iau personal. Ce se intampla cu toate momentele mele proaste? Ce se intampla cu zilele cand nu am eu chef? Iar intrebarea cea mai importanta este: cat de mult intelegi tu din tot? cat de mult intelegi tu din toate cuvintele pe care ti le astern pe pagini, toate cuvintele pe care le citesti atunci cand ai chef, toate cuvintele astea? Oare ma explic destul de bine sau trebuie sa fiu mai explicita?

Innebunesc de nervi, imi creste tensiunea si imi vine sa ma imbat cu cuvinte. Imi vine sa iau toate momentele noastre frumoase si sa ti le bag pe gat pentru ca poate asa o sa intelegi. Imi vine sa zbier si sa fac crize, doar telefonul si monitorul realizeaza cat de mult pot sa urlu si sa nu fie din motive de placere. Cumva ai reusit sa ma provoci sa urlu din toate punctele de vedere. Sa urlu de nervi ca nu ma intelegi, dar sa urlu si de placere. Cumva ai facut un lucru bun, dar parca mai mult imi place de mine in momentele mele silentioase. Macar in momentele mele calme. Sa stii ca nu intotdeauna cand ai tu impresia ca sunt nervoasa si agitata sunt asa. De cele mai multe ori sunt amortita deja de alcool sau prea calma ca sa mai am putere sa ma enervez. De cele mai multe ori aleg sa nu ma enervez pentru ca stiu ca o sa te enervez cumva si pe tine cand fac asta. Reusesc totusi sa imi vina sa zbier cat ma tin plamanii atunci cand citesc textele cu aminteste-ti ca nu suntem un cuplu. Ah, dragul meu, sa stii ca eu realizez asta. O realizez in fiecare moment, in fiecare cuvant, poate mai clar decat ai putea sa crezi. Realizez ca intre noi este doar jocul asta care nu va dura o eternitate. Stiu, am luat la cunostinta asta si am acceptat-o. aminteste-ti ca asta a fost motivul pentru care m-am reapucat de fumat. O realizare a unui lucru pe care (poate) nu doream sa-l stiu. O realizare a unui adevar care atunci ma deranja, dar care nu este atat de nasol si de ingrozitor precum credeam la momentul ala.

Nu ma intelege gresit, mi-ar placea ca lucrurile sa se schimbe. Zambesc cu gura pana la urechi cand imi vad prietena careia ii povestesc despre tine cum imi spune uneori ca poate suntem creeati unul pentru altul. Mi-ar placea sa fie asa, dar realizez ca nu este. Stiu asta. Este un lucru pe care-l accept de cate ori iti spun ca ne vedem. Totusi nu pot sa neg ca m-am atasat de tine. M-am atasat pentru ca mi se pare normal ca dupa atat timp sa te atasezi. Sunt un om, tin la tine, te respect, te ador, sunt innebunita dupa tot ceea ce reusesti sa creezi in mine. In acelasi timp stiu ca asta este tot. stiu ca nu o sa dureze o eternitate si ca intr-o zi o sa se opreasca totul si eu am sa scriu altceva – pentru altcineva. Tine cont te rog ca tu ai luat locul cuiva atunci cand au inceput sa curga textele despre tine. La fel, candva, altcineva iti va lua locul pur inspirational. O sa ajungem si noi la nivelul de cafele, povesti, imbratisari cu drag si mini-pseudo-atentii de zile de nastere sau in momentele in care am eu chef sa fiu mega-draguta-adorabil-atenta cu cei din jurul meu, doar pentru ca.

Imi vine sa zbier la tine de cate ori imi refuzi mofturi pentru ca ti-e teama sa nu ma indragostesc. Sa fim seriosi, de cat timp avem jocul asta? Chiar nu esti convins ca am trecut peste momentele alea in care tanjeam dupa cai verzi pe pereti? Imi plac povestile de iubire, le ador, acesta este motivul pentru care imi place sa pun erotism in ele. Tu esti personajul meu perfect pentru ca imi dai o stare pe care imi place sa o descriu. Da stiu ca o descriu la o perfectiune care nu exista, dar exista si adevar in ceea ce descriu. Un adevar combinat cu o beletristica, ajunge cumva sa fie o fantezie perfecta. Tu esti cititorul meu fidel, care primeste variantele atat de brute si de perfecte ale textelor. Le primesti pe toate – aproape. Unele o sa le primesti doar in momentul in care rostul lor a fost atins. Promisiunile mele poate nu se vor implini complet, temerile mele poate nu tin neaparat de tine ci si de mine.

Imi spui de atatea ori ca trebuie sa fac ce vreau. Iti scriu de cele mai multe ori ce vreau sa fac, de multe ori incerc timid sa fac asta – dar apoi renunt, sau mai apoi ma opresti. Cumva, cred uneori ca nu ma lasi sa fac ce vreau eu, sau ca poate nu ti-am zis destul de clar ce vreau. Sa existe oare posibilitatea ca lucrurile pe care mi le doresc sa nu fie posibile? Lucrurile pe care mi le doresc sa fie usor absurde? Daca este asa, oare de ce nu-mi spui asta atunci cand te intreb daca ar fi posibil. De ce imi spui vedem, lasa ca avem timp. Asa pot sa-ti spun si eu despre vesnica promisiune, banuiesc ca nu ti-ar conveni ceva atat de vag. Nici mie nu imi convine. Suntem chit acum?

Ma gandesc uneori, daca nu ai observat deja ca lipsa de comunicare intre noi este lucrul care dauneaza. Doleantele noastre nu sunt luate in considerare si mai mult, ajungem sa intelegem lucruri gresit pentru ca le interpretam. Le interpretam poate fara sa vrem, le interpretam pentru ca sunt sub forma de mesaje care sunt atat de usor de interpretat. Ajungem sa ne complicam in ganduri si sentimente care nu sunt acolo, ajungem sa creem certuri fara sa fie nevoie de ele. Ne purtam de multe ori de parca suntem un cuplu, iar apoi vii tu captain obvious sa imi atragi atentia ca nu suntem unul. Nu stiu daca este o metoda sa ma enervezi mai usor decat spunandu-mi asta. Poate este, momentul in care-mi spui: fa ce vrei tu, dar cumva, nu reusesc sa fac ce vreau, ce imi doresc. De ce mai imi lasi impresia ca am libertatea sa fac ce vreau daca nu o am? Cu ce crezi sa schimba asta lucrurile? Inteleg ca ne place sa creem melodrame doar pentru a avea sentimentul ca traim, ca avem pe cineva cu care sa ne certam, dar am impresia ca asta incepe sa devina o exagerare care ne deranjeaza pe amandoi.

Vreau sa nu mai transformam ceea ce este intre noi in ceva ce nu este. Nu pot sa zic ca nu mi-as dori sa se transforme intr-o zi,  dorinta asta nu o sa o omor, dar stiu sa o controlez. Stiu sa ma port ca atare, stiu sa accept un lucru asa cum e. Neimplinirea unei dorinte, in care nu cred cu toata fiinta nu este o dezamagire, atat timp cat am ajuns atat de departe. Atat timp cat am scris si reusesc sa scriu in continuare. Nu cred ca reusesc sa inteleg de ce uneori ne purtam ca doi copii alintati, dar cumva imi prieteste. Nu am puterea sa cred ca se va schimba vreodata ceva intre noi, stiu ca totul va ramane acolo. Va ramane in patul in care-mi place sa ma regasesc, va ramane in sarutarile care ma fac sa uit de tot ceea ce ma deranjeaza in ziua aia si sa privesc totul cu un calm mult mai mare. Totul ramane acolo. Intre noi. Apoi, cu mult calm, cafea si tigari, revine totul transpus in cuvinte pe care iti place sa le citesti. Totul se transforma mai apoi intr-o poveste atat de frumoasa incat tuturor le face placere sa o citeasca. Asta nu vreau sa schimb, asta nu vreau sa transform. Ne acceptam asa cum suntem, cu barierele puse undeva intre posesivitate si gelozie. Restul nu mai trebuie sa conteze. Tot ce trebuie sa conteze sunt cuvintele, momentele si gandurile pe care le creem impreuna – pentru ca fara tine, nu as putea sa fac toate astea. Poate ca nu-ti multumesc atat de mult pe cat ai vrea, poate ca nu-ti multumesc atat de mult cat as putea, dar nu sunt sigura ca vreau sa-mi dau silinta sa fac asta, pentru ca nu vreau sa crezi ca am reusit sa cad prada gandurilor ca ceva se va schimba. Oare dupa atata timp nu am reusit sa iti demonstrez ca pot sa ma controlez?

Imi cer scuze. Imi cer scuze pentru toate momentele in care ai picat prost. In care m-am descarcat pe tine, cand de fapt trebuia sa ma descarc pe cei care m-au adus in starea aia. Imi cer scuze ca am intrecut masura in aruncat cuvinte in toate momentele in care tu nu aveai chef de asa ceva. Nu a fost deloc frumos ce am facut. Nu pot sa spun acum ca nu am vorbit serios, imi cer scuze pentru gestul meu, dar cuvintele puse acolo sunt spuse pentru ca stiam ca le citesti. Nu ma deranjeaza faptul ca-ti ia o gramada de timp sa citesti ce scriu, cumva imi place si in acelasi timp ma enerveaza. Pe cand le citesti tu, o mare parte din momente, ganduri si trairi au disparut. Pe cand le primesti tu de multe ori ele nu mai exista. Eu cumva vad o schimbare in ele de la un set de cuvinte la altul. Poate ca le observi si tu. Cu siguranta ca observi micile dispute dintre noi, dar sa stii ca si ele ma inspira. Recunosc ca atunci cand nu am inspiratie imi place sa te provoc, pentru ca asa iar am chef de scris. Nu e neaparat sanatos ceea ce fac, dar reusesc sa umplu pagini. Multe pagini.