Ahile

Mustrarea propriilor ganduri

Uneori am mustrări de conștiință. Mustrări pe bune. Mă apucă din senin. Când intră soarele pe geam dimineața sau când văd luna seara. Când plouă și aud ploaia în pervaz. Nu știu de ce mă mustră conștiința, adică motivul precis, anume, dar, o simt, te simt. Te simt în mintea mea, văd perioada lungă în care ai dispărut din brațele mele. Stau și mă gândesc la tot.
Privesc luna, arată ca un leagăn în care îmi imaginez cum am sta amândoi, legănați, frumos, îmbrățișați, cu un pahar de vin, povestind despre nimic. Eu certându-te că nu ai grijă de tine așa cum ar trebui, tu spunându-mi că nu e treaba mea. Eu trăgând veșnica concluzie că oamenii sunt nebuni și închiși în ei înșiși, tu sărutându-mă apăsat ca să tac.
Uneori mi-e dor de buzele tale. Mă apucă din senin. Apoi mă uit spre ploaia care bate-n geam, spre el care îmi face masaj la tălpi încercând să mă readucă cu gândurile spre pământ. Atunci, da. Atunci mă mustră conștiința pentru că mă gândesc la tine.
Zămbesc cu fluturi în stomac – ca o adolescentă, la versurile drăguțe pe care mi le scrii uneori. Ah, ce dor mi-e să scriu versuri, să mă pierd în rânduri. Mi-e dor cumva și să mă pierd în rândurile tale, în gândurile pe care le ascund, le reneg sau pe care pur și simplu le faci să dispară. Mi-e dor de momentele alea uneori.
Ce am să fac cu dorul acesta? Nimic.
Dar nimic nu este îndeajuns, conștiința mea mă ceartă în fiecare zi. Mă ceartă că mai plec spre tine, chiar și cu gândul, cu gândurile flămânde după plăcere și buze umede. Cu sufletul departe și carnalitatea strânsă între dinți cu disperare. Carnalitatea asta care mă dezbracă de mine în fața ta, mă dezbraci de mine, iar conștiința mea rămâne la ușa de la scară atunci când vin la tine. O las acolo, să nu mă certe că râd ca tuta atunci când mă săruți, că te las să faci absolut orice. Te las să le faci toate, te las zâmbind pentru că zâmbetul meu se naște din plăcerea carnală și aburii viselor pe care îi creezi în mine. Ceața gândurilor mele și degetele care fug ca nebunele pe tastatură.
Conștiința mi-e murdară cu tine, dar mă curăță zâmbetele tale.
Gândurile mele se răzvrătesc împotriva mea, ești poate, un fel de kriptonită pentru scriitura și zâmbetele mele. Dar o kriptonită care-mi place, și din care mi-ar plăcea să gust mai mult, dar mi-e frică să cer.

One Comment

  • R

    “kriptonita” aceasta rezista mult timp și dacă este ascunsă în cele mai adânci substraturi ale creierului…Și totuși plăcută când iese….Sau intra …

Comenteaza fara Facebook

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.