Animalul,  Brakirii

Alice, povestea picaturii pierdute

~ picătura pierdută ~

Uneori, este greu să accepți adevărul.

Reformulez.

Îmi este greu.

Îmi este greu să accept că ai plecat, că totul rămâne doar o fantezie pe care am avut onoarea să o împlinesc de atâtea ori. O fantezie pe care am simțit-o cu fiecare picătură a corpului meu. Transpirații de plăcere îmi curgeau peste fiecare centimetru al corpului meu, orgasme care se scurgeau cu pofta pe care o aveam de tine.

E greu, e greu să speri, să crezi, că pofta aceea o vei ai avea pentru altcineva.

Dar apoi, apoi mă uit în jur, îl văd pe el. Îmi scrie și mie se face poftă de-o înghețată. Ah, să vezi ce frumoase sunt diinețile în pat, când afară este frig și ți se strepezesc dinții pentru că mănânci înghețată ca hămesitul în vârful patului așteptând să fie gata cafeaua. Îl ador pentru asta. Îl ador că îmi pune înghețată în cafea, mă face să râd și mă mușcă de buză. Tare.

Mi-am dorit să am ceva de genul acesta, dar nu chiar așa. Cum am avut noi.

Încet, acceptarea trecutului este doar o altă formă de a accepta prezentul și de a îmbrățișa cu ult dor viitorul. Dar, trecutul nu este locul în care mi-a plăcut vreodată să trăiesc, dar, este locul în care m-am distrat foarte ult. M-a construit și m-a ajutat să fiu ceea ce sunt acu. M-a ajutat să știu ce caut și să mă regăsesc în forme în care nu știam. M-am îndrăgostit tot mai mult de ceea ce ai văzut tu în mine. De felul în care ți se luminau ochii atunci când ne întâlneam.

Mi-a fost dor multă vreme de sentimentul acela, de emoțiile alea. Ahile spunea ca aia se numește că organismul tău încearcă să-ți spună că te îndrăgostești. I-am explicat eu cât de mult cred despre dragoste și iubire. Scepticismul eu asupra unui mit sentimental care se transmite așa de repede. Acum, cred, că există iubire. E iubirea pe care o ai față de oamenii din jur, care nu este neapărat iubirea la care te aștepți să fie, sau nu așa cu vrei tu. Nu așa cu ai vrea tu să simt pentru el.

În continuare, nu cred în iubire, dar cred într-un om care mă face să râd. Cred într-un om care se lipește de mine dimineața înainte să fac cafeaua și-mi spune Hai să mâncăm o înghețată. Iar noi, asta facem mai apoi. Mâncăm înghețată și ne lipim unii de alțtii ca pofticioșii. Buzele noastre sunt flămânde iar corpurile noastre nu reușesc să se dezlipească unul de altul. Fluturii din stomac îmi apar atunci când știu cât de puternic o să mă inspire orgasul acela, cât de mult o să gem de plăcere și mai mult, cât mă vor durea degetele de la scris.

Animalule îmi lipsești, în fiecare zi. Dar tu știi asta. el știe asta. Iar acum, e momentul, ca Alice să încheie capitolele copilăriei. Țara minunilor e departe, Oglinzile sunt doar reflexiile omului care ești, dar poate nu reușeșsti întotdeauna să fii. Acum, urmează picătura. Picătura plăcerii.

Mulțumesc!

Comenteaza fara Facebook